One day. That day.

They think it's just a park, I know it's the place where so many things have happened to me. Some believe that year was never going to end, I hoped it would never end. People see that lake just like an old poodle, full of dirt and algae. I believe it's the best view I could ever get. That was a building for them - one that was about to crash. For me? The magical place that helped me in the most difficult situations. And that little shop right there that they brought down? That's the place I once bought a lollipop from. Memories. I am the only one that has certain views upon places, people and feelings. Only I know what they meant to me.

That's exactly why for some it was that day when it rained like in a shower and for me it was one of the best days I could ever live. And that month? That hard month when somebody was in debt, some had issues and some were sad? Someone made it special for me, making me understand that anything can happen whilst people live different things. We don't experience the same think. At least, not in the same moment. We don't stand a chance at being profoundly happy altogether. It would be a waist of time to be grieving at the same moment. And what about love? Does it deserve being lived, felt at the same moment or it is wrong, because some may love the same person and will end up suffering?

I may be thinking that a drop of water, silly as it is, is my only chance to stay alive. But others? Others try to block it from wetting them, try to shoo it away, to get rid of it. And what is this all about, after all? About differences, and how we can like differently, feel different things? Or is it just because of the selfishness that makes us want something no one possesses? New. Untested.

So much has happened then - fear, joy, loathing, happiness, anxiety and desire. Then. They see it as a day. I remember it as being that day.

May the odds be ever in your favor!

She told me she'd chase me to the sky. It was a bright winter morning when I saw her sobbing next to a tree. I wanted to help, I wanted to comfort her and tell her that everything is going to be alright. I wanted her to stop crying, because it makes my heart crumble inside. And then, I did it. As if knowing what I'd thought, she told me with a silver chuckle: "It's going to be the best day of your life".

I was overwhelmed by the whirlwind that caught me, drowning my soul into darkness. Or was it more than that? A feeling I've never felt before... contempt? Happiness? The bright lights, the city getting bigger and bigger around me, I knew that's the crazy, cold world waiting for me, but I tried to stop it, I tried to find her. I wanted her to give me a little more than happiness embellished and polished with fear. I'm not calling you a liar, girl, but please don't lie to me. My heart is going to explode into thousands fireworks, one of them being you indeed. And then? How will it all change? I can't take one more step for you... I'm waiting and waiting, but the soreness  inside my heart aches each time I think that I'm just a ghost. Your ghost. Who do you think you are to make me feel like this? Wandering an exhausting city, with nothing but my soul to offer. Alone, in the dark. Disappointed.  I'm circling the thoughts that never leave me, but guess what! This is going to be the last day of this cruel imprisonment. I want to live. Because everything in love is a lie. I closed my eyes and let go of her hand.

Life is bigger than you and me and I know that the distance in your eyes says it all. You know, I'm crouched in a corner, living forever with the fear that before you died you smiled. Scratch that, you laughed vigorously. You said you need someone like everybody does. I'm no different than you, but you point your finger at everyone but yourself, you blame the people you love that only want to help. We'll meet and together, we'll fight these demons of forever. I have no time for fear and I know, even if I don't want to, that you are one of those demons too. So this is the moment when you'll go down. Lower and lower, until nothing from you remains.

Remember our plans? We thought about driving across the country, live in Spain or Italy, we were going to climb to the top of the Eiffel Tower, we wanted to swim with sharks and also memorize the pattern of the stars. We were going to fall in love, but now... after all that's happened, after all the blood that drips inside my body, after all the tears that have shattered my consciousness, I finally figured out that even though we are still young enough and we still got time, it is too late to keep these plans we've made... I'm a nervous wreck, I'm a broken man, but I'll find a way to move on.

Unfortunately, it's too little, too late. I'm all out of faith, my inspiration has run dried and I feel just like I am torn, my heart has been left ajar and my feelings simply pour out of it. Thought I couldn't live without you? Well, it's going to hurt what it heals too and it'll all get better in time. I had it all, but it doesn't mean anything, because know you are gone, I'm alone and every dream is lost... a wreck. I cheated myself, like I knew I would...

But I turn around, forgetting everything about you. And I see the face of an old friend... or... It's been so long that we forgot what we want... Because what we want we have already got. And this is how I solved the maze of thoughts running through my mind... Even though this day was a cruel curse, it was the day that I've come to life. She told me she'd chase me to the sky, but instead, I raced her to Moon. And through the stars we have lived since then.

Best day of your life

I'm gonna race you to the sky, I'm gonna race you to the sky... But when this is going to get boring, we'll have a walk to the moon and back. You'll see how quick we're gonna arrive, and you'll want more. And why is that? Because that might possibly be the best day of your life. And, why not?, you'll get to spend it with me.

Back to basics or ahead to... *big question mark*

Inainte era atat de diferit. Puteam sa spun ca ma doare ceva, fara sa inglobez o propozitie atat de simpla in mii si mii de constructii fantastice, fabuloase sau mai stiu eu cum, pentru ca singurul scop pe care-l aveam era ca cel care citeste ceea ce am scris sa ma inteleaga. Acum nu, nu mai este asa... Ma prefac ca tin in mana o penita prinsa cu minutiozitate de un batran pe-o pana alba, imi imaginez ca o misc in sus si in jos pentru a crea un cuvant, un cuvant care inca nu si-a primit semnificatia de drept. De ce mi-am pierdut aceasta libertate de-a-mi afisa sentimentele ce ma domina clipa de clipa? A inceput sa-mi fie frica? A inceput sa-mi... pese?

M-am transformat oare, in sfarsit, din acel insensibil ce nu putea sa-si imagineze universul cu altcineva langa el intr-o persoana simpla, umila, ce recunoaste ca inima este cel mai important organ si ca este singura care ne intelege mereu? Sau poate ca gresesc, nu ne intelege niciodata, pentru ca altfel n-am mai suferi. Si totusi, sunt oare intr-o stare de suferinta care m-a adus pana in acest punct critic de a crede ca mi-am pierdut insensibilitatea? Ca am renuntat la ea pentru cateva firide de sentimente pasnice, inocente? Ei bine, dezamagire, dar nu.

Sau poate ca unii au descoperit ca idiocratia persoanei mele se termina intr-un punct. Poate ca sunt radioactiv si eu...?

In the night your heart is fooling by the money empty

But baby I'm the one who left you, you're not the one who left me 

When you’re around me, 

I’m radioactive 

My blood is burning,

Radioactive I'm turning radioactive 

My blood is radioactive 

My heart is nuclear 

Love is all that I feel 

I'm turning radioactive 

My blood is radioactive.

Si ce? Ar trebui sa ma intorc la origini? Ce-as rezolva? Nu as putea manca struguri stand pe un taburet. Nu as primi nicio pala de vant de la evantaie uriase. Nu sunt un zeu. Si nu, nu as putea fi. Nici pentru tine, nici pentru mine. Ce? Totul este o tortura, dar am invatat sa traiesc cu durerea. Stiu ca ai devenit o parte din mine si am invatat sa traiesc cu tine - cu cicatricele, cu ura, cu treburile neterminate dintre noi doi. Imi este dor de lumina, dar stiu cat doare... Mi-e greu sa ma contopesc din nou cu ea. Prefer sa raman in intuneric si sa zambesc. Zambesc cu lacrimi, pentru ca asta este cel mai bun lucru pe care-l pot face. Cel mai bun lucru pe care-l vei primi de la mine.

Nu vreau sa traiesc cu frica si repulsie... Sau? Asta este ceea ce vreau mai presus de orice doar pentru ca m-am obisnuit cu sentimentul de a fi trait mai multe vieti. Sa fi fost totusi mai multe persoane in acelasi timp? Vreau sa simt ca plustesc, ca explodez si ca ma cutremur in acelasi timp. 


Nu am terminat cu siguranta acest post. Nu am terminat sa-mi insir ideile pe o pagina, fara sa gandesc macar putin, ca altadata... M-am saturat de reguli, dar tot pe ele le voi urma. Sa spunem ca acesta a fost un mic respiro, o mica amintire... cum era acum un an, cum scriam tot ce-mi venea in minte la per tu, crezand ca farmec pe cineva. Gunoaie. Asta erau cuvintele de pe-atunci si pesemne ca si cele de acum. Nu m-am schimbat. Ele de ce ar face-o? 

Tell me everything's gonna be alright!

Love is a game, you say, play me and put me away.

It's a thin line between friendship and love. It's even a thinner one between love and hate...

"Cand peste ani, ne vom intreba 'daca nu greseam, oare cum era?' Eram poate si-acum, poate pe-acelasi drum... Poate-mpreuna eram amandoi. Atunci pentru noi n-a existat cedeaza, acum e tarziu, acum nu mai conteaza...

Ai fost de vina tu sau poate numai eu sau trenul care are alt traseu..."

Cicatrice din viitor

Dur. S-a trezit brusc si simte acum cum suflul vantului ce patrunde prin fereastra ii mangaie fata aspra. Simte cum ceva se va intampla, dar sentimentul pericolului nu-l determina sa ramana inchis in casa. Imbraca o camasa rupta la maneci si putin murdarita la guler, fara a-i arunca o privire minutioasa si pune pe el o pereche de blugi probabil la fel de vechi precum ceasul care deja nu mai functiona, dar cum nu a avut timp sa-si ia altul nou, l-a lasat pe mana, ca pe-un vechi prieten ce, in ciuda faptului ca a murit, inca il cinsteste. Nu era o zi obisnuita. Trebuia sa se intalneasca cu bunicii sai, pentru inca o plimbare plictisitoare, numita de ei "vanatoarea de cadouri", prin marele mall de la cateva minute departare.

Desi doar de cateva zile in acest loc nou pentru el, Mattias putea conduce cu usurinta masina lui cu volanul pe partea stanga. Dupa atatia ani de condus in partea dreapta a pasagerului, nu i-a fost greu sa se obisnuiasca. Desigur, ecranul din fata, computerul de bord denumit de ei, il ajuta mai mult decat necesar... chiar putea citi titluri ale cotidienelor - "2021 si totul pare schimbat" sau "degradarea sau evolutia unui popor de-a lungul a 10 ani". S-a adaptat usor la toate denumirile germanice, care, inainte erau pur romanesti. Totul disparu atat de repede, incat nici nu-si imagina vreodata ca nu vor mai exista suflete care sa pretinda ca tarana pe care se odihnesc nu a apartinut lor odinioara. Era o schimbare pentru el, de la pitorescul Edinburgh la vechiul Bucuresti care capata o infatisare apocaliptica... Si totusi, s-a descurcat fantastic, nu? Dar ziua aceasta avea sa-i schimbe destinul... sau cel putin cateva momente din viata.

Peste cateva ore, Mattias se intalni cu ai sai bunici in gigantesca cladire din marmura alba, care, de altfel, gazduia zeci de magazine pompoase, cu preturi putin preste limita exorbitantei. Nu era obisnuit cu niste numere care sa aibe in coada cateva zerouri, pentru ca in micul orasel de pe langa Edinburgh, totul era... normal, fara adaosuri de brand sau asa-zisele calitati false: vaca mea e mai buna ca a ta, desi a mea traieste intre patru pereti de otel si a ta pe pajiste. El nu intelese niciodata de ce unii au fost de acord cu o schimbare ca aceasta... Cutreierand prin magazine si aruncand cate un ochi peste niste tinute atragatoare, timpul zbura inca o data... Luand-o inainte catre masina, Mattias iesi din "mausoleum". Dar o surpriza il nauci.

Un zgomot infernal se auzi, cutremurandu-i fiecare vertebra si clatinandu-i fiecare fir de par. Nu, acest sunet il mai auzi doar la lansarea unei rachete. Durerea ii paraliza timpanele si aproape cazu la pamant, ingenuncheat de o forta mai presus de el insusi, de propriile-i simturi. Se uita in jur si o priveliste ii catapulta inima la mile distanta - un cerc de avioane de lupta lasau in urma lor un nor gros de fum, linii drepte care prevesteau un dezastru. Desi erau in departare, totul se petrecu foarte rapid. Auzi in acel moment un urlet: "Nemtii au atacat din nou! Se indreapta catre noi... Se intamplaaa!!! Este... al treilea razboi mondial!". Lumea lui Mattias incepu sa se cutremure, picioarele surpandu-se sub greutatea propriului corp. El nu putea trai asa ceva!

Primul gand care-i traversa mintea jucausa fu acela ca bunicii lui erau prinsi, daca nu chiar capturati deja. Nu avea rost sa-i caute. Voia sa-i salveze, dar nu stia de unde sa inceapa pentru a-i cauta. Era sigur ca daca vor auzi acele cuvinte umplute de groaza si teroare vor face ceea ce este cel mai bine si se vor ascunde. Erau doi ani de cand ei se obisnuisera cu noul sistem si totul era... aproape perfect. Dar totusi Mattias nu stia cum sa se descurce fara masina lui cu GPS integrat si ajutor la fiecare pas, care era acum prinsa in maldarul de oameni ce incercau sa evadeze... Nici macar nu stia de o statie de metrou prin apropiere. Dar norocul ii surase, nu pentru ultima oara, totusi, si un cuplu hippy il prinse de mana si cei doi ii soptria la ureche ca stiu o modlaitate de a scapa de urlete. Si sincer, nu avea o alta ocazie, iar daca o pierdea pe aceasta, posibil sa fi fost pierdut si el...

Astfel, ajunsera la o statie de metrou parasita, numita Aufmenbaum, usa avand o margine din fier forjat putin cam coapta de vreme , muschiul urcanduse pe modelul corodat din flori. Dar aceasta poarta catre fericire era cazuta, probabil in urma loviturilor unor persoane la fel de disperate. Masinile de incasat banii inca functionau, poate pentru ca peronul era folosit ca unul strategic, secret... Isi scutura buzunarele, gasind un euro si 10 centi. Biletul costa nu mai putin de 1.20 euro, dar cu putin ajutor din patrea tinerilor, reusi sa-si achizitoneze o picatura de usurare, posibil ultima speranta care-i ramse aprinsa. Isi intretinea flacara sigurantei gandindu-se ca daca ajunge acasa, in apartamentul sau urias, dar modest, isi va gasi linistea, iar razboiul nu-l va afecta. Peronul era unul la suprafata, vazand inca avioanele ce se perindau cu sutele pe cerul senin ca cristalul. Si imediat gandurile-i fura sparte in mii de cioburi cand un sir de evenimente in cotropira: cateva zeci de elicoptere marcate cu o cruce rosie treceau razant in directia sudica. Un urlet ii patrunse pana in cele mai adanci colturi insangerate ale lui Mattias. "Sofia a fost atacata! Urmam."

A patruns prin usile prafuite, descoperind inca cativa pasageri in asteptarea unei salvari. Trenurile vajaiau in trecerea lor absurda, nemiloasa, lasandu-i sa lancezeasca, sa moara, sa fie doborati de acel... viitor morbid. Dar unul se opri. Parea mai special, nu, era mai special! Un singur vagon se intrezarea. O usa se deschise. Mattias era aproape, la fel ca cei doi hippioti. Intrara repede in vagon, inchizand usa in urma lor pentru a nu mai lasa si pe altcineva sa se salveze. Poate un simplu instinct de conservare, de supravietuire, sau poate egoism pur. Totusi, a functionat, pentru ca cele doua doamne care vorbeau despre unghii false de diverse culori si ultimele trenduri in materie de telefoane mobile au spus clar si raspicat ca nu ar mai fi acceptat pe nimeni altcineva in compartimentul lor luxos, nepatat vreodata de un "om din categoria de mijloc". O calatorie plina de peripetii urma, pietre aruncate in geam de cei carora sangele deja li se prelingea pe fete, stiind ca nu vor mai apuca ziua de maine, cativa curajosi care in ciuda faptului ca s-au aruncat in fata trenului pentru a fi luati pana la un refugiu au fost zdrobiti, patand parbrizul cu lichidul dulce de culoarea carminului. Frica era in aer si oricine putea s-o observe, ba chiar sa o miroasa. Si acesta nu parea deloc aproape de sfarsit. Adevaratul razboi inca nu se declansase. Trupele de lupta ce se ridicara cu cateva minute in urma de la sol, pornind catre capitala bulgara se indreptau cu pasi repezi.

Iadul era pe cale sa se dezlantuie? Totul putea sa se termine atat de brusc? Viata care se contura atat de frumos in jurul lui Mattias era la un pas de-a fi zdrobita oare? Exista cineva care putea sa-l salveze din aceasta durere sfasietoare? Iar bunicii sai erau oare deja la pamant, intr-un col al unei cladiri, doborati pentru bani si haine de catre hotii gata de lupta, la randul lor? Se va refugia intr-un colt, intr-un loc intunecat pierzandu-si credinta, incercand sa tina pasul cu ce se intampla in jurul lui? Va razbi? Cine va deveni Mattias?

Vrajeste-ma...

Conturat in jurul unui munte, pufosul nir se pierde incet, plutind molcom pe o pala de aer racoroasa. Friguroasa chiar, putand sa inghete pana si spiritul unei vrajitoare amarate.

Dar acea vrajitoare ce-a parasit o stare de ascet pentru a se intoarce la malitioasele ei vraji intunecate, moare. Moare in ochii mei... In fata mea.

Si cade in golul din spatele ei, apoi brusc, o lovitura - o piatra care a atins palatul norilor, un ac ce s-a scufundat in bulbucii marii. Ea.

Alien

Breaking your heart was never my intention. Playing with parts too fragile in the ending...
We have become alien...