A trecut atat de
mult timp incat am uitat. Am pierdut notiunea timpului si acum nu mai stim ce
vrem. Ce am vrut. Dar poate… poate ca ce voiam, avem déjà. In gramada de
fotografii rupte, distruse, de ani sau de mainile mele, se zaresc chipuri
fericite, fara culori ciudate pe ele : in vremurile acelea nimeni nu juca
teatru, nu mergea in fiecare zi la un bal mascat.
Ne-am schimbat
din niste copii silitori in fiare salbatice. Am mintit pentru putere, am incurcat
itele destinului pentru a-l face sa ne surada, am trisat fara ca nimeni sa-si
dea seama si ne-am injunghiat prietenii pe la spate. Am ajuns in
climaxul vietii noastre, in apogeul pe care trebuia sa-l atingem oricum, prea
devreme. Si totul pentru a cobori
lent, dureros, luandu-ni-se totul, incetul cu incetul. Si cine ar putea sa ne
usuce lacrimile pe care le-am scurs? Prietenii pe care i-am tradat?
Cei care au crezut in noi si pe care i-am abandonat? Sa privim spre locul pe care il ocupam… Este de-a
dreptul un piedestal pe care lumina ne cuprinde si ne invaluie sau un pod
de piatra, vechi, pe cale de a se darama? Ne vom intalni din nou, la
celalalt capat. Ne vom cere iertare si vom trece mai departe. Vom lasa totul in
urma.
Dar atunci cand
lumea ta se tremura si se zbuciuma si degetele incep a ti se scutura de frica,
ma vei lua de mana? Ne vom ascunde impreuna in coltul cel sigur?
Sau vei alerga departe, cu viteza batailor inimii tale? Nu pot sa ma
intorc, sa privesc spre ce a fost, pentru ca stiu ca totul se schimba. Tu ma
ridici in aer pentru a ma tranti la pamant. Si, poate mai mult decat iti
doreai, ai reusit. Sange se prelinge pe asfaltul fierbinte, dar curand se va
evapora. Va ramane doar "o pata uscata de timp". Dar, in final, nu
suntem cu totii asa ceva? Pete uscate de vreme si uitate de lume?
Ei bine, nu. Suntem mai degraba praf stelar in supa organica primordiala.
Ei bine, nu. Suntem mai degraba praf stelar in supa organica primordiala.
