Astazi in schimb parea o zi diferita pentru ea. Clara decise sa plece de la scoala, la ce bun sa-nvete oricum? O ora mai devreme si casa lui Razvan era inca neatinsa... Se gandi ca nu i-ar strica si lui o imbucatura din propria-i groaza. Fulgii de zapada cotropeau asfaltul fierbinte... ciudat pentru o zi de aprilie. Cheia casei de la cateva strazi departare o intepa pe Clara in coapsa, amintindu-i ca nu face un lucru adorabil. Pentru niciunul dintre ei. Si usor, alunecand mai intai, ca deobicei, pe o treapta, intra in caza lui Razvan. Patrunse silentios, tiptil apropiindu-se de o camera care ar putea fi a lui. Una care sa-i poarte mirosul, sa-i simta dorintele si sa-i pastreze amintirile reprimate. O gasi, mai devreme, mai tarziu si gasi si un jurnal, un carnetel negru, incrustat cu doua litere mici, aproape arse de vreme - R.R.. Trebuia sa fie al lui, nu? Si deschise astfel cutia Pandorei.
Flutura cateva pagini inainte de a citi, privind doua-trei desene scrijelite cu pixul albastru. Si apoi, o fisa subtire, ingalbenita se desprinse - un certificat de nastere si o fisa. Citi pe-ndelete, dar informatia cu greu se aseza in straturile mintii Clarei. Un soc? Putin spus, saraca fata fiind deja intr-o stare de hiperventilare acuta. Sa lesine? Sa cheme o ambulanta? Ce putea sa faca? Dar atunci, usa se tranti, jurnalul ii cazu din maini cu un zgomot puternic, acut, dureros - Razvan. Se repezi la ea, cu ochii mari, aproape crapati din orbite. Frica, teroarea i se citea pe chip. Si Clara nu era departe de a arata precum el. Deloc chiar. Dar isi reveni curand si il saruta. Il saruta atat de puternic incat cei doi cazura pe patul moale din spatele lor. In ciuda faptului ca cei doi erau acum frati, dupa cum atesta documentul ce tocmai il strapunse Clara cu privirea, cei doi nu au ezitat si... Flacara s-a aprins, inevitabilul s-a produs.
In cateva saptamani, cand fata primi un rezultat oficial si Razvan afla si el vestea, desi nu vorbisera inca de pe-atunci, ultima oara cand s-au vazut si, curios, s-au si atins. Inchise brusc, fara detalii despre ce urmeaza, cum se vor descurca, un plan, o asigurare, o voce care sa o tina pe Clara pe linia de plutire, care se situa demult deasupra ei. Se intreba cu groaza cum va fi. Si nu putea sa-si indeparteze ceata din fata viitorului ei in niciun fel. Si asa trecura aproape 8 luni, fara o vorba, un cuvant de alin sau de alint, o imbratisare, o sarutare. Opt luni de durere si ganduri intunecate, cautari teribile pe internet despre parinti adoptivi sau case de ingrijire. Groaznic totusi sa-ti abandonezi propriul sange, propria carne. Si totusi, postasul suna acum la usa sa. O scrisoare nesemnata. Inca. Dar inauntru...
Nu pot. Pur si simplu nu ma simt in stare sa fac asa ceva. Nu cu tine.
Eu nu am cerut un copil.
Adio, dar daca sangele-mi va fi varsat in urmatoarele ore, remuscarile sa nu te cuprinda - e numai vina mea.
Razvan.
Cerul se imprastie in jurul ei. Pamantul incepu a vibra, chemand-o aproape, incercand sa se contopeasca cu carnea a doua fiinte. Acum Clara nu avea pentru ce sau pentru cine a mai trai. Sperand pentru atata timp ca ceva se va intoarce pe fagasul normal. Ce era de facut...? Si timpul se opri.
Dupa o luna, Razvan batu la usa destinului. Un fel de-a spune, pentru ca aceasta usa era doar o poarta catre casa Clarei, care astepta cu nerabdare travaliul, apa care trebuia sa i se rupa in cateva momente... Cate oare? Razvan patrunse in casuta care cu siguranta nu era potrivita pentru mai mult de 2 persoane - tatal Clarei si Clara insasi. Copilul unde-si va gasi locul? O privire fu de ajuns. Ambii intelesera cata durere simti celalalt, dar ranchiuna din inima Clarei nu existase niciodata, avand sufletul plin de iubire pentru Razvan, in ciuda tuturor suferintelor produse de el. Si totusi ea crezu ca se sinucise... Ce prostie din partea ei! Dupa o discutie de cateva minute in care incercara sa rezolve cateva aspecte ale copilului, o bubuitura se auzi la usa din fata...
- Ar trebui sa fie tatal meu, dar... el nu bate niciodata atat de tare, mai ales de cand cu bebelusul... Plus ca... el are propria lui cheie...
Se indrepta cu o vaga urma de temere catre poarta si o silueta distinsa se contura in ochii Clarei. O femeia bronzata, care putea sa-i fie mama, chiar dupa nasul arcuit sau sprancenele care ii semanau atat de mult. O recunoscu insa ca fiind mama lui Razvan. Postura ciudata, amuzanta chiar, in care era pozitionata o terifie. Abia dupa cateva secunde, doar pentru ca vederea ei suferea din cauza sarcinii, observa o pusca de dimensiuni reduse, care totusi avea o infatisare robusta, iesind din manseta unei camasi albe, imaculate. Inima incepu sa ii bata exploziv si nu de fericire de data aceasta...
- Te-ai incurcat cu baiatul meu, fetito, acum, indiferent ca esti sau nu fiica mea, vei plati consecintele.
- Dar... nu ai face asa ceva... Sunt sange din sangele tau. Cat de cruda poti fi?
- Tu ai fost copilul pe care nu l-am dorit nici macar o clipa. Nu te-am facut din dragoste. Nu am vrut sa vii pe lume. Am incercat avortul, dar mi-au spus ca e prea periculos. Nu. Tu trebuia sa nu te nasti oricum - ce mi-e ca mori acum sau ca mureai atunci?
Fara a apuca inca un alt cuvant, Clara simti un fir de sange fierbinte cum i se scurge de-a lungul pieptului. Un alt siroi se prelingea, de data asta pe coapsa - apa i se rupse. Cazand langa un fotoliu pe vremuri comfortabil, isi vazu ultimele clipe din viata, poate cele mai dureroase.
Sa mergem fiule, am terminat aici. Un ras infernal ii afunda urechile. Iar apoi, un gest chiar mai dureros decat glontul din coasta... Un zambet. Acelasi zambet pe care-l suporta ani de zile, dupa scoala...
Nimic mai mult decat un zambet diabolic.
