Cicatrice din viitor

Dur. S-a trezit brusc si simte acum cum suflul vantului ce patrunde prin fereastra ii mangaie fata aspra. Simte cum ceva se va intampla, dar sentimentul pericolului nu-l determina sa ramana inchis in casa. Imbraca o camasa rupta la maneci si putin murdarita la guler, fara a-i arunca o privire minutioasa si pune pe el o pereche de blugi probabil la fel de vechi precum ceasul care deja nu mai functiona, dar cum nu a avut timp sa-si ia altul nou, l-a lasat pe mana, ca pe-un vechi prieten ce, in ciuda faptului ca a murit, inca il cinsteste. Nu era o zi obisnuita. Trebuia sa se intalneasca cu bunicii sai, pentru inca o plimbare plictisitoare, numita de ei "vanatoarea de cadouri", prin marele mall de la cateva minute departare.

Desi doar de cateva zile in acest loc nou pentru el, Mattias putea conduce cu usurinta masina lui cu volanul pe partea stanga. Dupa atatia ani de condus in partea dreapta a pasagerului, nu i-a fost greu sa se obisnuiasca. Desigur, ecranul din fata, computerul de bord denumit de ei, il ajuta mai mult decat necesar... chiar putea citi titluri ale cotidienelor - "2021 si totul pare schimbat" sau "degradarea sau evolutia unui popor de-a lungul a 10 ani". S-a adaptat usor la toate denumirile germanice, care, inainte erau pur romanesti. Totul disparu atat de repede, incat nici nu-si imagina vreodata ca nu vor mai exista suflete care sa pretinda ca tarana pe care se odihnesc nu a apartinut lor odinioara. Era o schimbare pentru el, de la pitorescul Edinburgh la vechiul Bucuresti care capata o infatisare apocaliptica... Si totusi, s-a descurcat fantastic, nu? Dar ziua aceasta avea sa-i schimbe destinul... sau cel putin cateva momente din viata.

Peste cateva ore, Mattias se intalni cu ai sai bunici in gigantesca cladire din marmura alba, care, de altfel, gazduia zeci de magazine pompoase, cu preturi putin preste limita exorbitantei. Nu era obisnuit cu niste numere care sa aibe in coada cateva zerouri, pentru ca in micul orasel de pe langa Edinburgh, totul era... normal, fara adaosuri de brand sau asa-zisele calitati false: vaca mea e mai buna ca a ta, desi a mea traieste intre patru pereti de otel si a ta pe pajiste. El nu intelese niciodata de ce unii au fost de acord cu o schimbare ca aceasta... Cutreierand prin magazine si aruncand cate un ochi peste niste tinute atragatoare, timpul zbura inca o data... Luand-o inainte catre masina, Mattias iesi din "mausoleum". Dar o surpriza il nauci.

Un zgomot infernal se auzi, cutremurandu-i fiecare vertebra si clatinandu-i fiecare fir de par. Nu, acest sunet il mai auzi doar la lansarea unei rachete. Durerea ii paraliza timpanele si aproape cazu la pamant, ingenuncheat de o forta mai presus de el insusi, de propriile-i simturi. Se uita in jur si o priveliste ii catapulta inima la mile distanta - un cerc de avioane de lupta lasau in urma lor un nor gros de fum, linii drepte care prevesteau un dezastru. Desi erau in departare, totul se petrecu foarte rapid. Auzi in acel moment un urlet: "Nemtii au atacat din nou! Se indreapta catre noi... Se intamplaaa!!! Este... al treilea razboi mondial!". Lumea lui Mattias incepu sa se cutremure, picioarele surpandu-se sub greutatea propriului corp. El nu putea trai asa ceva!

Primul gand care-i traversa mintea jucausa fu acela ca bunicii lui erau prinsi, daca nu chiar capturati deja. Nu avea rost sa-i caute. Voia sa-i salveze, dar nu stia de unde sa inceapa pentru a-i cauta. Era sigur ca daca vor auzi acele cuvinte umplute de groaza si teroare vor face ceea ce este cel mai bine si se vor ascunde. Erau doi ani de cand ei se obisnuisera cu noul sistem si totul era... aproape perfect. Dar totusi Mattias nu stia cum sa se descurce fara masina lui cu GPS integrat si ajutor la fiecare pas, care era acum prinsa in maldarul de oameni ce incercau sa evadeze... Nici macar nu stia de o statie de metrou prin apropiere. Dar norocul ii surase, nu pentru ultima oara, totusi, si un cuplu hippy il prinse de mana si cei doi ii soptria la ureche ca stiu o modlaitate de a scapa de urlete. Si sincer, nu avea o alta ocazie, iar daca o pierdea pe aceasta, posibil sa fi fost pierdut si el...

Astfel, ajunsera la o statie de metrou parasita, numita Aufmenbaum, usa avand o margine din fier forjat putin cam coapta de vreme , muschiul urcanduse pe modelul corodat din flori. Dar aceasta poarta catre fericire era cazuta, probabil in urma loviturilor unor persoane la fel de disperate. Masinile de incasat banii inca functionau, poate pentru ca peronul era folosit ca unul strategic, secret... Isi scutura buzunarele, gasind un euro si 10 centi. Biletul costa nu mai putin de 1.20 euro, dar cu putin ajutor din patrea tinerilor, reusi sa-si achizitoneze o picatura de usurare, posibil ultima speranta care-i ramse aprinsa. Isi intretinea flacara sigurantei gandindu-se ca daca ajunge acasa, in apartamentul sau urias, dar modest, isi va gasi linistea, iar razboiul nu-l va afecta. Peronul era unul la suprafata, vazand inca avioanele ce se perindau cu sutele pe cerul senin ca cristalul. Si imediat gandurile-i fura sparte in mii de cioburi cand un sir de evenimente in cotropira: cateva zeci de elicoptere marcate cu o cruce rosie treceau razant in directia sudica. Un urlet ii patrunse pana in cele mai adanci colturi insangerate ale lui Mattias. "Sofia a fost atacata! Urmam."

A patruns prin usile prafuite, descoperind inca cativa pasageri in asteptarea unei salvari. Trenurile vajaiau in trecerea lor absurda, nemiloasa, lasandu-i sa lancezeasca, sa moara, sa fie doborati de acel... viitor morbid. Dar unul se opri. Parea mai special, nu, era mai special! Un singur vagon se intrezarea. O usa se deschise. Mattias era aproape, la fel ca cei doi hippioti. Intrara repede in vagon, inchizand usa in urma lor pentru a nu mai lasa si pe altcineva sa se salveze. Poate un simplu instinct de conservare, de supravietuire, sau poate egoism pur. Totusi, a functionat, pentru ca cele doua doamne care vorbeau despre unghii false de diverse culori si ultimele trenduri in materie de telefoane mobile au spus clar si raspicat ca nu ar mai fi acceptat pe nimeni altcineva in compartimentul lor luxos, nepatat vreodata de un "om din categoria de mijloc". O calatorie plina de peripetii urma, pietre aruncate in geam de cei carora sangele deja li se prelingea pe fete, stiind ca nu vor mai apuca ziua de maine, cativa curajosi care in ciuda faptului ca s-au aruncat in fata trenului pentru a fi luati pana la un refugiu au fost zdrobiti, patand parbrizul cu lichidul dulce de culoarea carminului. Frica era in aer si oricine putea s-o observe, ba chiar sa o miroasa. Si acesta nu parea deloc aproape de sfarsit. Adevaratul razboi inca nu se declansase. Trupele de lupta ce se ridicara cu cateva minute in urma de la sol, pornind catre capitala bulgara se indreptau cu pasi repezi.

Iadul era pe cale sa se dezlantuie? Totul putea sa se termine atat de brusc? Viata care se contura atat de frumos in jurul lui Mattias era la un pas de-a fi zdrobita oare? Exista cineva care putea sa-l salveze din aceasta durere sfasietoare? Iar bunicii sai erau oare deja la pamant, intr-un col al unei cladiri, doborati pentru bani si haine de catre hotii gata de lupta, la randul lor? Se va refugia intr-un colt, intr-un loc intunecat pierzandu-si credinta, incercand sa tina pasul cu ce se intampla in jurul lui? Va razbi? Cine va deveni Mattias?

Vrajeste-ma...

Conturat in jurul unui munte, pufosul nir se pierde incet, plutind molcom pe o pala de aer racoroasa. Friguroasa chiar, putand sa inghete pana si spiritul unei vrajitoare amarate.

Dar acea vrajitoare ce-a parasit o stare de ascet pentru a se intoarce la malitioasele ei vraji intunecate, moare. Moare in ochii mei... In fata mea.

Si cade in golul din spatele ei, apoi brusc, o lovitura - o piatra care a atins palatul norilor, un ac ce s-a scufundat in bulbucii marii. Ea.

Alien

Breaking your heart was never my intention. Playing with parts too fragile in the ending...
We have become alien...