Somewhere... over the rainbow

Calatoresc prea mult. Asta e concluzia la care am ajuns dupa o buna bucata de timp. De ce sa vizitezi atat de multe locuri? Poate ca are farmecul ei aceasta calatorie, dar cateodata parca e mai bine sa ramai acasa... cu prietenii pe care ti i-ai facut intre timp si pe care stii ca, incet-incet, ii vei pierde. Poate ca distanta va fi o bariera mai usor de depasit. Poate faptul ca vorbim oricum destul de mult va fi un plus, care ne va ajuta sa sarim peste acea bariera. Poate orarul criminal va inalta bariera chiar mai mult. Poate vom reusi sa distrugem aceasta bariera. Poate ca nu.

La sfarsitul fiecarei tabere, seara, se aprinde un foc de tabara. Atunci ne dam cu totii seama cat de mult putem sa ne atasam de niste persoane, intr-o perioada atat de scurta. Cinci zile sunt de ajuns pentru a cunoaste macar o parte, oricat de mica ar fi ea, din persoanele cu care ai convietuit. Depinde de tine daca vrei sa-ti motivezi coechipierii pentru a castiga foarte-asteptata medalie de la sfarsit. Tot de tine depinde daca ai curajul sa sari din locuri din care unora, oricat de curajosi ar parea, le-ar sta inima sau ar ezita, poate chiar ar varsa o lacrima, uitandu-se la distanta dintre platforma si pamant (sau, dupa caz, apa). De tine depinde intreaga echipa si tu depinzi de echipa. O simbioza perfecta, in care atat curajul, dar si rationamentul sunt la mare cautare. Trebuie sa stii cum sa comunici cu cei care te inconjoara. Trebuie sa stii cum sa ii faci sa coopereze, toate acestea pentru a-i aduce pe culmile succesului.

Dar poate si aceste calatorii sunt stimulente pentru viata. Ele te ajuta sa socializezi (poate chiar mai bine si mai usor decat renumitele Hi-5-uri sau Facebook-uri*), primind totodata si niste lectii de viata. Bine, este prea matur sa zici in mijlocul veseliei, unde toata lumea raspunde cu 'totul' la intrebarea "ce ti-a placut cel mai mult?", ca 'montatul cortului a fost o adevarata lectie de viata, drumetia la schit a fost o experienta de neuitat, etc., bla-bla-bla'. Stiu ca toate astea vin din gura unui copil de 10 ani, care are un cont in banca de 100 de milioane. Lucru care mi se pare exagerat. Stiu ca nu o sa-mi citesti niciodata blogul si nici nu vei afla de ce a fost scris aici, dar... who cares?

* Hi-5-urile si Facebook-urile, sau mai degraba renumitele retele de socializare se dovedesc a fi niste chestii prin care iti faci pana la 30.000 de prieteni trimitand cereri de prietenie la oameni pe care nu ii cunosti, nu ai auzit niciodata de ei sau nu i-ai vazut in viata ta. In acest fel ne este manipulata viata. Atat de rau incat ajungem sa ne facem prieteni in San Tomé, trimitand o cerere la nimereala. Dar... pana la urma, aceasta mai este o prietenie? A doua parte care ma streseaza la aceste retele este ca polueaza. Daca Facebook a renunta la folosirea uzinelor pentru a genera mii si mii de pagini de net (fiindca sunt peste 1 miliard), si ar folosi energie eco (spre exemplu, centrale eoliene) ar fi mult mai sanatos pentru planeta noastra, care oricum va exploda in curand.

Somewhere over the rainbow
Skies are blue
And the dreams that you dare to dream
They really do come true 
Poate ca momentan, acel loc de dupa curcubeu este pe invisible. Poate e un hidden file. Tot ce trebuie sa facem este sa gasim o cale, o cale nedaunatoare, prin care sa ajungem acolo. Sa vedem ce este acolo. Sa descoperim lumea dintr-un alt punct de vedere. Sa ne schimbam radical modul de gandire. Stiu, mission impossible, dar macar putem incerca. Viitorul nostru inca nu este scris. Sau daca este, acesta poate fi schimbat. Noi putem fi schimbarea. Noi suntem schimbarea! Noi avem libertatea de a visa, fara ca nimeni sa ne poata intrerupe. Si chiar daca avem cateodata un cosmar, ne putem trezi si o noua zi va incepe. O noua zi, care are la sfarsit un nou vis, de mii de ori mai frumos decat precedentul. Nimeni nu ne poate opri sa visam. Trebuie sa visam! Trebuie sa credem! Trebuie sa ajungem dupa curcubeu...