Te uiti pe geam, prin ploaia ce se scurge molcom, ce isi face mici cai prin pamantul secat de apa, ce serpuieste printre pietrele crestate sau printre firele de iarba aproape uscate... Seceta s-a contenit, dar... te cuprinde o teama si imediat stii ca nu vei putea sa dormi in aceasta noapte... De ce? Totul este perfect, cel putin acum, dupa atatia ani de indurat durere si cicatrice scaldate in sange. In sfarsit, poti sa te bucuri de viata, in mijlocul pustietatii, unde gandurile tale se lovesc intre ele si apoi dispar, pleaca departe pe o pala de vant. Ce este acea ingrijorare si care este izvorul ei? Poate pentru ca aceste picaturi iti aduc aminte de trecut? Este aceasta ploaie numai un semn ca 'totul' inca nu s-a terminat? Ca acea flama pe care o pierdusi cu ani in urma s-a intors pentru a-ti mistui gandurile? Simti cum un fior te cuprinde pe de-a-ntregul si o idee malefica, fioroasa ti se formeaza in mintea brazdata de amintiri...
In mijlocul lanului de grau te gandesti la acel sarut cu ochii deschisi? Picaturile ti se scurg pe fata, din parul sleios, dar totusi... stiai ca nu se poate termina asa? Chiar si acum, cand vezi lumea in negru si tente de gri, esti atat de... distant, de rece si de respingator. Nu-ti doresti cu disperare sa visezi? O masina sa treaca pe langa tine si sa te umple de picaturi ale inspiratiei, iar tu sa razi si sa... fii fericit? Sa iti traiesti viata fara sa te uiti in spatele tau, la trecutul ce este periculos si numai sa te gandesti la el? Daca pleci, cine ar putea sa te invinovateasca? Daca decizi sa sfarsesti totul chiar aici, in aceste momente, in mijlocul galbenului, unde nu este nimeni in afara de tine si de gandurile tale, poate o adiere slaba ce sufla printre firele de grau grele in bataia ploii... cine te va condamna?
Dar nu! Tu trebuie sa continui sa-ti creezi propriile umbre acolo unde nu mai exista, unde s-a disipat... Trebuie sa reusesti sa aduci la viata acea amintire colorata, inca puternic intiparita in pielea ta arsa de soare... Nu ar fi trebuit niciodata sa renunti la lupta, dar poate ca de data aceasta, dragostea va fi una adevarata, nu o minciuna aprinsa de pasiunea anilor... Multumeste aerului pentru timpurile bune, pleaca capul catre pamant cand iti aduci aminte de cele rele, dar nu renunta la viata... Nu renunta la ea, oricine ar fi aceasta speranta vivida. Poate ca incarcerat in spatele acestor gratii de care viata nu trece te simti... sleit de puterile pe care le aveai odata... Puterile cu care tu iubeai... Stii ca inima ta inca bate, inca pulseaza sange albastru, printre picaturile negre de ura, dar trebuie sa te resemnezi si sa incerci... din nou.
Poate ca nu, nu vei putea sa dormi in aceasta noapte intunecata, ploioasa, noroioasa... Linistea care te-a cuprins pentru atat timp a disparut... Si nu, nu esti singurul caruia ii este frica sa doarma. Te inteleg, pentru ca, dragul meu, si mie imi este frica sa imi pun capul pe perna si sa inchid ochii pentru a fi cuprins de mrejele visului - daca o fac, voi visa cum mereu o fac... Dar trebuie sa inteleg - sa intelegem - ca sunt doar... umbre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu