Naruit

A trecut atat de mult timp incat am uitat. Am pierdut notiunea timpului si acum nu mai stim ce vrem. Ce am vrut. Dar poate… poate ca ce voiam, avem déjà. In gramada de fotografii rupte, distruse, de ani sau de mainile mele, se zaresc chipuri fericite, fara culori ciudate pe ele : in vremurile acelea nimeni nu juca teatru, nu mergea in fiecare zi la un bal mascat.

Ne-am schimbat din niste copii silitori in fiare salbatice. Am mintit pentru putere, am incurcat itele destinului pentru a-l face sa ne surada, am trisat fara ca nimeni sa-si dea seama si ne-am injunghiat prietenii pe la spate. Am ajuns in climaxul vietii noastre, in apogeul pe care trebuia sa-l atingem oricum, prea devreme. Si totul pentru a cobori lent, dureros, luandu-ni-se totul, incetul cu incetul. Si cine ar putea sa ne usuce lacrimile pe care le-am scurs? Prietenii pe care i-am tradat? Cei care au crezut in noi si pe care i-am abandonat? Sa privim spre locul pe care il ocupam… Este de-a dreptul un piedestal pe care lumina ne cuprinde si ne invaluie sau un pod de piatra, vechi, pe cale de a se darama? Ne vom intalni din nou, la celalalt capat. Ne vom cere iertare si vom trece mai departe. Vom lasa totul in urma.

Dar atunci cand lumea ta se tremura si se zbuciuma si degetele incep a ti se scutura de frica, ma vei lua de mana? Ne vom ascunde impreuna in coltul cel sigur? Sau vei alerga departe, cu viteza batailor inimii tale? Nu pot sa ma intorc, sa privesc spre ce a fost, pentru ca stiu ca totul se schimba. Tu ma ridici in aer pentru a ma tranti la pamant. Si, poate mai mult decat iti doreai, ai reusit. Sange se prelinge pe asfaltul fierbinte, dar curand se va evapora. Va ramane doar "o pata uscata de timp". Dar, in final, nu suntem cu totii asa ceva? Pete uscate de vreme si uitate de lume?


Ei bine, nu. Suntem mai degraba praf stelar in supa organica primordiala.