Where are the old days?

Cat de repede trecem de la gradinita la scoala, mai apoi la liceu, poate dupa la facultate, vom avea un job, casa, familie, copii, treburi, griji, riduri de la atatea urlete noaptea sau de la orele peste program. Cand eram mici, daca aveam 3 ani si 6 luni, gata, deja aveam 4 ani. Mai apoi, cand mai cresteam putin, pe la 9-10 ani, nu pierdeam nicio luna. Am 10 ani si 2 luni. Acuma deja procesul incetineste si, daca ai 14 ani si 9 luni, zici ca ai 14 ani. Oare asa o sa se intample pe parcursul vietii noastre? O sa ne dam seama intr-un final ca timpul trece prea repede si trebuie sa absorbim fiecare clipa?

Dar se pare ca nu numai timpul trece repede. Locurile se schimba la fel de repede. Cunostintele. Relatiile pe care le ai cu anumiti oameni, unele de ura, altele de prietenie. Prietenii se transforma in dusmani in mai putin de cateva zile. Oamenii pe care ii cunosti de atatia ani te barfesc, uneori pe la spate, alteori pe fata. Colegii pe care i-ai urat din primul moment in care i-ai vazut incep sa te sustina, chiar sa te ajute cand esti in impas. Roata se intoarce, apoi se mai intoarce inca o data. Si nu toti rezista acestor rotiri succesive. Poate unii sunt mai tari. Poate altii se dau batuti usor.

Poate ca viata e mai palpitanta pe marginea prapastiei. Dar atunci cand simti ca te prabusesti, trebuie sa realizezi ca un pas inapoi te poate salva. Sau un pas mai departe te poate afunda atat de mult. Si poate ca singura persoana care trece pe langa tine este unul dintre cei mai buni prieteni de-ai tai. Si totusi, te poate lasa acolo, sa te scufunzi incet, lin, pana nu o sa se mai distinga nicio trasatura care a fost odata a ta. Poate ca daca acea persoana ar fi un dusman ar face acelasi lucru sau te-ar ajuta, dandu-si seama ca are inima, ca are sentimente si ca nu este o persoana fara simtiri si fara rationament, si, astfel, te-ar putea surprinde. Am ajunge in acest fel la o intrebare aparent simpla. Cum deosebim prietenii adevarati de cei falsi? Ei bine, acestei intrebari nu i se poate da un raspuns. Nu poti sa spui ca 'simti tu' cand este un prieten adevarat sau nu. Nu poti sa zici ca 'ai incredere' in cineva. Poate chiar persoana in care ai cea mai mare incredere te tradeaza. Poate ca simti ca cineva te uraste, cand tot ceea ce vrea sa faca acea persoana este sa se bage in discutie, fiindca a auzit ca aveti interese comune sau fiindca are o parere diferita de parerea ta. Oare viata chiar e mai palpitanta pe marginea prapastiei?

Conteaza sa ai multi multi oameni in lista de mess? Conteaza cate invitatii de prietenie primesti pe zi pe facebook? Sau pe hi5? Sau cate follow-uri ai pe twitter? Sau cate vizualizari ai pe youtube? Astea nu iti garanteaza ca esti o persoana de succes. Nu iti garanteaza ca toti cei care ti-au dat follow, ti-au vizualizat filmuletul sau te-au acceptat in lista de mess te cunosc si te plac. Luam un simplu exemplu. Justin Bieber are 330 milioane de vizualizari pe youtube. Si cate dislike-uri? O persoana poate sa aibe 5 milioane de prieteni pe facebook. Toti sunt prieteni? Nu este nici macar un dusman? O persoana care sa nu te simpatizeze?

I just miss all the mess that we made
When we still have the passion to hate

Acum 8 ani, cand eram niste pici fara prea multe cunostinte de matematica, cu ecuatii, inecuatii si triunghiul lui Pascal, de fizica, cu fenomenele mecanice su termice, atunci cand ne cataram noi in copaci cat era ziua de lunga si ne luptam cu bete, atunci cand nu foloseam calculatorul pentru simplul fapt ca nu aveam unul sau daca aveam nu aveam nevoie de el, atunci cand mergeam pe lacul inghetat fara sa ne pese de cadeam in fund, de ne rupeam o mana sau de ajungeam la fundul apei, ca era gheata prea subtire, atunci eram mai inocenti, mai sinceri, nu aveam atatea secrete, nu stiam sa barfim pe la spate, nu aveam dusmani sau prieteni care sa ne lase la greu. Atunci eram o mare familie care, de-a lungul timpului s-a destramat, s-a imprastiat in diferite colturi. De atunci am invatat sa mintim, am invatat sa fim nerespectuosi cu cei pe care trebuia sa ii respectam cel mai mult, am invatat sa ne facem prieteni de care sa ne batem joc sau pe care sa-i lasam cand au mai mare nevoie de noi, dar simtindu-se in siguranta fiindca au pe cine sa se bazeze, am invatat sa barfim cu nerusinare, am invatat sa fim secretosi si sa radem in fetele celora care nu stiau marele si importantul secret, care, probabil, era unul nesemnificativ. Asta am invatat in 8 ani. Am invatat sa ne degradam pe noi insine. Si asta s-a si intamplat. Ne-am innegrit sufletul cu o ura imensa, fara sa ne gandim ca alti pot chiar sa sufere enorm de la pica pe care le-o purtam in fiecare zi... de dimineata, pana seara tarziu, din momentul in care ii vedem pentru prima oara cand incepe o noua zi, pana in momentul in care ii vedem cum ne fac cu mana, fiindca... pleaca. Pleaca, insa, tristi, pentru ca stiu ca nu le vom face cu mana inapoi.

Oare ne era mai bine atunci? Sau acuma este mult mai bine? Era mai bine sa ne afundam intr-un morman de frunze si apoi sa ne tavalim pe jos sau e mai bine sa stam toata ziua la calculator, bagand in noi junk food si scriindu-le ''prietenilor'' cu 'neam', 'vam', 'ceam', 'incai' si altele? O alegere grea?