Si de ce nu am alege sa traim? Pentru ca, desigur, cand traiera noastra se sfarseste, nu este necesar sa nu mai existam. Intr-o viata atat de mata, fara picaturi rotunde si umede de luciu, existam. Uitam, insa, sa traim.
Lumina Soarelui rasare din Mare, dar dupa cateva ore (pentru ca Timpul este efemer si nu poate fi oprit, nu putem opri Soarele in apogeul sau, sa-l agatam si sa ne bucuram de caldura lui rodnica) se prabuseste, risipindu-se, departe de ochii celor care vor sa Vada.
Daca se mai teme cineva de pasit in golul din fata lor fara a se mai uita inapoi nici nu se pune problema. Praf de carbune negru ne-a acoperit si, acum, intr-o lume stralucitoare, noi suntem niste muribunzi. Dar asta ne face unici, ne face sa traim cat avem timp sa o facem. De ce sa nu sarim cu o parasuta din varful unui munte falnic? Pentru ca putem sa murim, agatandu-ne de un copac? Sa nu ne scufundam macar o data in apele inghetate ale unei mari pline de pesti pentru a admira un coral rosu sau algele ce parca vor sa te captureze doar pentru putem sa ne inecam? Este… patetic sa nu incercam. Gresim,
macar traim cu sentimentul ca am incercat si nu am ramas in snobismul care oricum ne inconjoara si, incetul cu incetul, ne ademeneste, ne atrage intr-o capcana lipicioasa, din care nu putem evada. Avem nevoie de “injectii” de adrenalina. Cicatricele dispar, cu timpul, corpul nostru imbatraneste. Asa ca, de ce sa nu ne luam inima in dinti si sa o gadilam putin cu limba? Nu e o elegie pentru viata, este o elegie pentru aventura, pentru ca devenim din ce in ce mai lasi si… murim. Fie ca este pe o canapea, cu o punga mare de chipsuri in fata si cu un ecran ce isi schimba culorile constant, fie ca este intr-o camera mica, doldora de oameni, intunecata si cu muzica ce bubuie peretii. Avem nevoie de natura, pentru ca ea este suprema. Si ar trebui sa ne contopim cu ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu